Visam atunci cand eram mica si am fost intr-un an la cules de prune pe ceva deal de tara, ca o sa ma reintorc acolo sa scriu poezii. Ca nu e nevoie de mai mult pentru inspiratie. Ca e momentul sublim al starii de natural si bine.

Nu m-am mai intors nicicand, evident. Si din prunele alea s-a facut tuica.  Si tuica am baut prea rar si doar in combinatie cu fanta.

Nu am mai scris nici poezii marete si nici de aer bun de tara nu m-am mai bucurat pe deplin in inspiratia mea.

Uneori, cand stau pe iarba, ma gandesc la mine cand eram copil. La cum imi imaginam viata atunci, acel “totul e posibil” lipsit de egoism si faurit doar din pasiuni frumoase. Si din cand in cand bucurandu-ma de norii mei dragi, de pe un pamant plin de iarba verde de primavara.

 

Fac rar asta, mult prea rar. Dar acum din peisaj nu imi lipseste decat hartia si pixul.

P.S. Zau, mi-e atat de drag sa scriu cu ele.

 

E mai. Stiu, stiu, ar fi trebuit sa fie despre mici – pe care ii iubesc si eu- si bere. Ma iertati.  Nu stiu ce mi-a fost de cap sa scriu despre natura si tuica.

Revin de indata ce…revin cu capul din nori.