Stiu. Locul tau nu mai e aici. Te vad trista, fara sclipire in ochi, fara sa mai tii in mana cu pasiunea de altcandva nici macar cafeaua, ce sa mai zic de mana mea in mana ta?
A ajuns toamna in sufletul tau mai repede decat ma asteptam. Asezi prea curand soarele in cutie si o inchizi de tot, sa nu ii vezi nici macar razele-i pe buzele tale de un roz pal, discret. Ai scris prea devreme ca pomii incep sa isi piarda frunzele. Mi-ai scris prea devreme ca simti gravitatia direct in bataile inimii…
Credeam ca iti ia mai mult timp sa cunosti ploaia. Ca inca mai tanjesti dupa marea noastra de sperante, cladita din castele de nisip. Dar nici macar pelerina nu ti-ai cumparat, caci prea a fost aproape de sentimentele tale venirea ei.
Imi asezi adeseori in palme gandul. Degetele tale imi maseaza usor, firav, asa ca odinioara, sentimentele sfinte. Le transformi insa in cuvinte ce cad adesori sub forma de lacrima. Si scrii povestea doar cu mana ta, desi ma vezi, imi stii dorinta de a salva sfarsitul.
Ai toamna in suflet, iubito. Septembrie, luni, vorba lui Brenciu, inca n-ar fi trebuit sa fie aici. Inca ar fi trebuit sa porti poezii pe gene si sperante pe buze. Inca ar fi trebuit sa te bucuri de mine, ii sopteste el, dupa ce ascunde ploile de vara in ochii patrunsi de dor.
Sursa foto: romanticideasinlife.wordpress.com