E o zi frumoasa. Ma saruta de dimineata inainte de a iesi tiptil pe usa casei. Ii aud pasii cum intra inapoi, caci a uitat sa isi ia cafeaua cu el la drumul lung. Imi spun ca sunt norocoasa si incerc sa mai adorm cele 10 minute destinate…somnului de frumusete.
Cu prea multe ganduri, imi fac o lista imaginara cu ce ar trebui sa port azi…pantofii cei noi sau balerinii comozi? Rochia ce am gasit-o aruncata in dulap si o gasesc aproape noua sau tricoul alb, accesorizat cu un sirag de margele stravezii? Nu mai e timp de oglinzi in gand, caci alarma ceasului desteptator ma face sa tresar si sa pornesc spre o noua zi.
Se spune ca ziua incepe asa cum ti-o faci. Somnoroasa, ma reped in fata surorii mele gemene somnoroasa, oglinda, si ii transmit: Esti frumoasa! Azi esti frumoasa, desteapta si iubita. Surad. Nu am mai facut de multa vreme exercitiul asta, dar lumea m-a convins ca a incercat si da roade.
Se anunta o zi exact asa cum am descris-o la inceput: frumoasa!
Nu imi gasesc cheile de la masina.
Caut in geanta de ieri. Mai stau 2 minute, caci am gasit ceva bilet interesant cu ce mai aveam de cumparat pe seara.
Ajung la masina deja in intarziere, imi aduc aminte ca am uitat pantofii eleganti in casa, dar nu mai apuc sa ma intorc dupa ei. Cu un oftat si-un “asta e”, dau drumul la radio – Cristina Rus : “Poate nu trebuia sa-mi fac atatea ganduri…”. De obicei, imi dadea o super-stare piesa asta, astazi insa…
Ajung la serviciu, toata lumea e acolo, e agitata, adio cafea de “zi buna”, adio tigara de “ajunsa mai repede”. Hartii, contracte, lucruri administrative…nu ma mai regasesc in nimic. Parca imi placea candva sa scriu. Ce caut intre atatea zerouri azi?
Si in plus, toate fetele sunt pe tocuri. Azi, doar eu am ales balerinii. Si aveam nevoie de o atitudine impunatoare, nu sa fiu cu un cap mai mica decat restul.
Trece si asta. Vine pauza de masa. Il sun sa ii spun ca mi-a facut dimineata frumoasa. Si ca astept sa ne revedem dupa-masa, din nou acasa, in livingul nostru cu canapea alba, proaspat redecorat. Ma linisteste. Ma ajuta sa imi dau seama ca indiferent ce tare esti la serviciu de obicei, poti avea zile urate, in care sa iti pierzi increderea in calitatile tale, dar…nu tine o vesnicie starea asta si cand ajungi acasa in bratele omului potrivit, viata e din nou “en rose”.
Ma intorc la munca. Tot mai rau merge. Mi-e foame in continuare, arat aiurea si am intalnirea cu fata care este mereu ca scoasa din cutie, cu blondu-i impecabil si pletele lungi.
Trece cumva si ziua. Astept sa ajung acasa. Pe drum insa, ma suna o draga prietena sa ne vedem la o cioco calda sau orice, ca s-a certat cu al ei si chiar nu vrea sa-l vada vreo 2 ore. Nu mai cumpar nimic si merg la cusut scenarii cu ea.
Viata pare iar frumoasa! Parca am si eu nevoie de ceva care sa ma tina treaza, sa mai caut pe net ceva poze potrivite pentru redecorarea livingului, caci doar atat am facut, am trantit in mijloc canapeaua alba.
Ajung acasa si primesc un mesaj: “darling, ne vedem mai pe seara. Mai raman in oras. Cred ca am o surpriza!”
Pornesc muzica, visele, navighez pe internet, citesc Alice Nastase si il astept.
Ajunge, cu inghetata luata de la magazinul din colt, preferata lui, si imi spune: m-au avansat!
Ne bucuram, yey, yey, yey. Si apoi continua: “vestea rea e ca va trebui sa ne mutam din oras. De luna viitoare, suntem ai Vestului”, zice el usor crispat.
Dupa cateva luni…
Casa noastra a ramas nedecorata. Are alti stapani, poate mai iubitori, spalandu-i geamurile la timp.
Prietenii nostri ies in oras acum cu alti prieteni la cafele. Impreuna, le mai bem virtual si ocazional.
Canapeaua alba nu a incaput in apartamentul micut din Vest.
Suntem si mai departe de mare.
Dar fericiti?
Photo credit: www.haitonic.com