Fereastra.
Da-mi, te rog, o fereastra. Curata, de data aceasta. Sa vad prin ea lumea asa cum ar trebui sa fie.
Sta. E singura in casa. Aude ceasul ticaind si isi da seama ca ar putea fi atat de fericita. Atat de frumoasa. Atat de credincioasa.
Daca ar sti cum sa treaca de fereastra pe care a tot cerut-o ca sa vada prin ea. Daca ar sti cum sa o deschida – sau nu, cum sa isi faca acel curaj sa o deschida, sa nu ii mai sara inima din piept la gandul ca se va panica atunci cand va simti aerul de afara.
Sta. Si bine ca sta. Caci daca s-ar apuca sa scrie acum, ar scrie atat de prost si atat de sec, mai sec ca vinul ce ar trebui sa il bea daca nu i-ar fi lene sa deschida sticla. Sau daca nu i-ar fi frica de acest refugiu.
Ea stie ca lucrurile bune vor veni. Si deschide fereastra.