Multi ridica azi din umeri cand le spui de jurnalisti precum Alice Nastase sau Simona Catrina.

Multi ridica acum din umeri cand le spui ca pe vremuri, blogurile lor erau esenta si erau printre primele care aveau text bun si doar o poza in featured image.

De fiecare data cand le citeam revista si scrierile, ma regaseam cate un pic atat intr-una, cat si in cealalta.

Si probabil despre asta este si vorba. Citesti lucruri in care te regasesti.

Cand mi-am trimis prima data articolul la rubrica “Cititoare-scriitoare” pe revistatango.ro mi-a batut inima tare, tare si timp de o seara am dat click si iar click de nu stiu cate ori sa vad daca mi-a postat Alice articolul. Il regasiti aici. L-a postat si pe acesta si pe urmatoarele . Am ras si m-am bucurat singura minute in sir. Momentele mele pretioase. Momentele mele in care am stiut ca da, asa vreau sa imi traiesc viata, scriind.

Cand s-a imbolnavit Simona Catrina si Alice ii facea campanie, am avut un soc. Aflasem ceva mai tarziu si asta pentru ca nu mai intrasem de ceva vreme pe blogurile lor. Am avut un soc ca am lasat timpul, efectiv, sa zboare pe langa mine.

Am avut un soc si cand a murit. Ii citesc si acum postarile din trecut din revista si prima intrebare a fost: Oare cum e Alice?

Am urmarit-o tacut in online sa vad daca e bine si daca da, de unde isi ia forta.

Apoi, mi-am amintit cat e de important sa sustinem visele si visurile celorlalti. Ca da, schimbarea pe care o tot dorim incepe cu noi.

Mi-am amintit ca da, in casa mea visam mereu sa am abonamente la reviste care sa fie aduse prin Posta Romana. Si ca da, Marea Dragoste este acea revista pentru care imi verific casuta postala.

Am primit abonamentul cadou de Craciun. Si am lacrimat cand sotul meu s-a gandit sa ii spuna lui Alice, daca are timp, sa imi scrie cateva randuri. Si am plans efectiv cand am citit scrisoarea de la Alice, un intreg A4 scris de mana – pentru mine. Am vrut sa ma laud in facebook, instagram si alte cele, dar nu m-a lasat sufletul sa fac asta. E ca si scrisoarea aia de Marea Dragoste. Aia de ramane intre voi.

Si azi mi-am verificat casuta  si pustiul meu imi zice mereu “cheia” cand vede ca eu verific cu coada ochiului daca am plicul alb sau nu primit deja.

Scriu asta aici pentru ca Alice mi-a oferit dimineti de Speranta, Alice mi-a oferit ani de Incredere prin publicarea articolelor mele, discutii la cafele cu prietenele mele pe baza a ce scrie, mesaje de la multi ani cu drag in fiecare an, negresit. Alice mi-a oferit momentul acela in care imi astept revista in casuta postala.

Si as vrea sa ii reamintesc acum, lui Alice, public, ca sfarsitul nu e aici. Si ca iar am lipsit din peisaj si, iata, vad ca isi vinde casa si intr-un comentariu apare ca si revista.

Si ca as vrea sa ii ofer si eu Speranta ca lucrurile se vor implini asa cum e mai bine pentru ei, Increderea că o voi citi indiferent ce www va sta in fata numelui ei si ca o voi primi mereu in casa mea prin tot ceea ce Scrie, prin iubire pentru cuvant.

Am scris articolul pe nerasuflate, si stiu, pentru unii va fi siropos, altii nu vor intelege atasamentul, “c’mon, Teola, e o revista”. Insa cred ca stiu cel putin 2 persoane care se vor gandi la Alice cu aceeasi iubire cu care o fac eu acum, cu aceeasi speranta si incredere, si vor recunoaste, ca da, au lipsit si ele din viata blogului ei.

Dar as mai fi facut un abonament, Alice. As fi incercat sa iti fiu si mai fidela scrierilor, cartilor. As fi incercat sa fac mai mult ca sa nu fie nevoie de alte inceputuri in viata ta.

Uneori, nu stim cand a trecut…atata timp. In care…am fi putut face mai mult.

📸 www.pinterest.com