– Salut, ce faci?

– Scriu.

– Despre ce?

– Despre ieri.

Își dă ochii peste cap. Pfu, e a mia oară când tot scrii despre ieri. Mai e ceva de scris?

– Aș vrea să mă cunosc mai bine. Și pe cei lângă care am crescut. Ce oameni tineri și frumoși aveam în jur, cum suntem și noi azi.

– Ok, dar viața este în față.

– Da. Dar mă tot lovește din spate trecutul în față. Și simt eu că ceva mai e de rezolvat. De iertat. De înțeles.

– Eu sunt bine.

– Știu. Și văd. Și mă bucur. Cât de cât. Adică, m-ar ajuta ca acum, fix acum, să stăm să mâncăm o înghețată împreună.

– Înghețată? De ce?

– Pentru că aș ști că, dacă nu mă grăbesc, momentul ăsta se topește.

– Nu e numai trecut în povestea asta, nu-i așa?

– Nu, e și mult prezent. Și viitor. Dar, mai ales prezent. Și ma sperie că nu mă gândesc mai mult la ziua de mâine, încât mă sperie ce va fi peste 10 ani. Dacă lumea va mai citi ce scriu. Dacă va mai conta pentru mine să scriu.

– Pe mine mă sperie ce va fi mâine. Dar ce pot controla e “acum”. Adică, nici măcar nu pot controla. Ce știu sigur că am e “acum”. Si învăț să îmi fie bine și destul, fără să uit să mă îndrept spre viitor. Așa, puțin câte puțin.

 

Bună ziua. 2 înghețate asortate, vă rog.