M-am oprit din scris aici – pe ideea ca, pfuuu, lumea chiar nu mai are nevoie de inca una care sa isi etaleze ideile, temerile, bucuriile.
Am crezut ca lumea nu mai are nevoie de inca una care nu stie sa gateasca mancaruri complicate si care inca mai are “prietena” aia care tot arde prajituri si ii e salvata aproape fiecare sarbatoare ca isi comanda sora ei cutii cu prajituri dintr-alea bune. Vezi aici.
Si poate asa e, lumea nu mai are nevoie de inca un om ce scrie cum reuseste sau cum nu reuseste sa faca x, y, z…cand vede lumina acolo unde alte mamici vad doar butonul de cafea sau usa. Si nu sunt doar o mamica, in final, ci sunt mamica piciului meu.
Ce cred insa sau vreau sa cred ca vrem multi, desi inca nu suntem pregatiti, e acel…live a real life. Si lumea nu e pregatita, clar, nu. Nici eu in fiecare zi. Dar merita. De fiecare data cand la finalul zilei razi.
Si azi scriu mai putin. Dar va reamintesc, ca tot e weekend:
E frig la munte. Obositor. Si totusi, te transpui intr-o lume de poveste.
De fiecare data cand mergi cu sania, si zau, vezi si tu ca se poarta pozele alea superbe, nu poti, nu poti face mai mult…e frig la munte, de-adevaratelea.
Adica ma pregatesc de o poza buna: imi desfac geaca si da, for real, chiar simt frigul, cu tot cu bluza de lana pe care o vad si eu cu ochi buni, finally. E frig la munte. Si obosesti cand urci cu sania după o tura.
Stim asta, cel putin parintii…stim asta. Cand mai duci si copilul in sus pe sanie. Si totusi, nu am vazut in instastories decat coborari. Dragii mei, hai sa mai si urcam…Caci e minunat sa fie totul frumos, asa e, dar e si real?
P.S. Acum, va rog, nu renunțați la pozele minunate. Dar lăsați si realitatea sa le infrumuseteze.
Mi-a fost dor sa scriu aici. Stiti voi, despre #bagajulcuvise.