Bloggerii clujeni au fost provocati sa scrie despre cel mai mare esec al lor. Ca tot omul de rand, ma bag si eu in seama. Nu pot sa nu ma gandesc la provocarea lor. Da’ ce, eu nu am un esec mare, mare? Lasand gluma la o parte, cand citesti randurile oamenilor care scriu despre esec si dau o nota pozitiva gandurilor lor, nu poti sa nu fii #gandlagand.
Zilele astea, datorita TEDxEroilor, provocarea e sa scrii despre esecul tau cel mai mare. Si pentru ca sambata sigur va fi vreme de primavara, ma tot gandesc cum sa topesc iarna din suflet.
Si probabil da, ar fi bine sa ma gandesc si eu la esecul meu cel (mai) mare si sa raspund, asa, neintrebata, caci ma cam framanta intrebarea asta, de cand am vazut cum a tratat-o bloggerul ciulea.ro.
A scrie despre cel mai important, cel mai mare, cel mai cel…e greu. Fie ca e vorba despre un om, despre un eveniment, despre o stare. E ca si cum ai scrie…despre cel mai fericit moment, atunci cand, zau, inca mai crezi din tot sufletul ca vor veni altele in viata ta si mai fericite !
Esecul meu cel mai mare e ca nu cred nebuneste in mine. Pentru ca nu vreau sa ajung (prea) mandra, pentru ca nu vreau sa fiu atat de necalculata, pentru ca nu vreau sa cred ca mi se cuvine totul mie. Pentru ca nu e asa. Eu, om de rand, am locul meu. Tu, om de rand, ai locul tau. Ei, cei pe care ii privim, sunt exceptionalii. Si astazi sau maine, poate ne vor privi altii pe noi.
Si, da, astept momentul potrivit (si, uneori, ca-n citat : daca astepti momentul potrivit, vin altii si te-ntrec, care nu-l asteapta).
Esecul meu cel mai mare e ca nu cred nebuneste in mine. Daca as fi crezut la cote maxime, as fi fost departe. Totodata, calitatea mea cea mai mare e ca nu cred nebuneste in mine. Pentru ca altfel nu as mai fi multumita de tot ceea ce sunt azi. Pentru ca altfel nu as fi fost asa.
Despre alte randuri si ganduri, la momentul potrivit. Asa, sa fim #gandlagand. Zic.