Pe vremea cand visam (si) mai mult, mi-am imaginat altfel serile de blog. Cu un birou finut langa geam si taste cat mai silentioase si bebe strumf in patut, surazandu-i dupa fiecare fraza scrisa. Folosind orele de veghe cu scopul de a-mi lasa poverile de pe gene si temerile de necunoscut scriind, nu plangand, nu dormind, nu lamentandu-ma.
Am primit de la viata foarte multe lucruri bune, pesemne s-o fi rugat mult lumea pentru mine. Mereu am simtit ca le-am primit prea repede si ca din imaturitate, nu am stiut sa le gestionez cum se cuvine. Dupa o vreme, timpul mi-a demonstrat ca de fiecare data au venit la momentul potrivit.
Tin bebele la piept si scriu dintr-o si intr-o parte, fiind atenta la respiratiile sale mai lungi sau la zgomote de nou-nascut. Mi-e sufletul plin de bine, de dor, de acel “nimic altceva nu mai conteaza la fel de mult”. Mi-s pline genele de nesomn si ingandurate, mi-e plina casa de sfaturi de la toti cei dragi, care incep cu “ar fi bine sa…”, “nu stiu, dar eu nu faceam asa…”, “n-are nimic ca tuseste”, “du-l la doctor, uite cum se inroseste cand plange”, “da-i lapte praf”, “da-i suzeta”, ” nu il invata in brate” si… “racesti copilul, e frig la voi”.
Dar mi-e plina casa si de schimbat de voce cand il vad ai mei, fericire de bunica, de bunic la strans de mana, zambet, uitat la ei… mi-e plina casa de grija pentru mine, de supe calde si reincalzite pana adoarme bebe, de mic-dejun – ca-s rea de foame, de intrebari frecvente de: ce sa iti fac de mancare?, de atentie, de drag si de bine, asa cum stie fiecare sa imi ofere, sa imi arate.
Mi-am imaginat altfel serile de blog. Si mi le-am imaginat ca Eminescu pe Veronica in poeziile sale, fara sa ii fie aproape. Sunt fericita insa asa, indoita de spate si cu mana amortita, asteptand urmatorul somn al bebelusului pentru a posta articolul.
Photo credit: www.haitonic.com